Dezvoltarea socio-morală și afectivă la copii reprezintă procesul prin care aceștia își formează abilități sociale, valori morale și capacitatea de a-și gestiona emoțiile. Aceste aspecte se dezvoltă treptat, influențate de familie, mediul educațional și interacțiunile cu alți copii.

,,The only way to have a friend is to be one.’’  - Ralph Waldo Emerson

Calitatea educaţiei, a îngrijirii şi protecţiei copilului de la naştere până la 6/7 ani depinde de cei care interacţionează cu copiii, zi de zi: părinţi sau educatori, alți actori ai comunității/societății – toţi acţionând coerent şi având în atenţie permanentă copilul şi particularităţile lui.

Este normal să te simți agitat sau nesigur atunci când începi o activitate nouă, când mergi într-un loc nou sau când începi o clasă nouă. La început multe lucruri îți par străine,nu le cunoști și te temi să nu greșești.

Preocuparea şi accentul pus în școală pe conținutul disciplinelor de studiu și pe dezvoltarea abilităților cognitive au condus la situația în care dezvoltarea socio-morală și afectivă au fost lăsate în umbră. În mod ironic, această preocupare față de o singură fațetă a compromis însăși dezvoltarea intelectuală.

Până nu demult, programele centrate pe dezvoltarea abilităților afective, motivaționale și sociale erau văzute ca fiind mai puțin importante decât cele care urmăreau dezvoltarea cognitivă. Ținând cont de nivelul ridicat al unor comportamente negative — violența școlară, abandonul școlar, depresia în rândul copiilor și expresii ale fricii și lipsei de speranță — specialistii consideră vitală încurajarea atât a achiziţiilor academice, cât și a celor din domeniul socio-emoţional. Această schimbare de optică este susținută deopotrivă și de rezultatele tot mai numeroase ale cercetării în domeniu care relevă faptul că „instruirea academică în sine nu este suficientă pentru a forma elevi cunoscători, responsabili și implicați“ . Într‑un mediu de învățare ideal „copiii sunt motivați, implicați, concentrați, acordă întreaga atenție și se simt bine în munca pe care o fac“, iar „relațiile apropiate cu profesorii și colegii sporesc dorința lor de a învăța, devin mai încrezători, se străduiesc mai mult“ Concluzia este că „școlile vor avea cel mai mare succes în misiunea lor educațională atunci când vor integra eforturile de a promova învățarea academică, emoțională și socială a elevilor“ . Acestea sunt esențiale pentru succesul nu doar în școală, ci și în viață în general.

Învățarea se realizează în colaborare cu profesorii, în compania colegilor și presupune sprijinul familiei, iar stările afective pot facilita sau împiedica învățarea, prin urmare, școlile trebuie văzute ca „medii sociale, iar învățarea (ca) un proces social“; de aceea este important ca personalul din fiecare școală să conștientizeze importanța climatului afectiv. Există studii care arată faptul că atitudinile prosociale din clasă sunt asociate cu rezultate intelectuale superioare și prezic performanța la testele standardizate, în timp ce conduita antisocială se corelează cu performanțele academice .

Domeniul formării competenţelor socio-emoționale (prin învățare socio-emoțională) a intrat treptat în conștiința și preocupările comunităților educative, deși inițial „existau puține programe de dezvoltare a competenţelor noncognitive/socio-emoţionale la nivelul școlilor, care să fie bine proiectate, iar în majoritatea cazurilor reprezentau un răspuns la câte o anumită problemă concretă.

Asumpția că în învățarea școlară de tip academic nu trebuie să ne preocupe climatul afectiv sau social este contrazisă de descoperirile din neuroștiințe, care indică o legătură directă între stările afective și învățare, respectiv conexiuni între centrii emoționali din creier și zonele din neocortex responsabile de învățarea de tip cognitiv.

Sunt recunoscute și efectele benefice ale dezvoltării competențelor noncognitive/socio-emoţionale la copii și adolescenți. Astfel, vârsta adolescenței este cu precădere potrivită pentru dezvoltarea acestor tipuri de competențe, fiind descrisă în literatura de specialitate drept o perioadă de reorganizare și remodelare a creierului, cu precădere a structurilor neuronale răspunzătoare de procesele socio-emoționale, care manifestă un mare grad de sensibilitate la influențele externe (Blakemore & Choudhury, 2006).

Dezvoltarea competențelor noncognitive

Dezvoltarea competențelor noncognitive le permite adolescenților să obțină rezultate școlare mai bune, să se adapteze optim la schimbările fizice, să gestioneze un mediu social tot mai complex, să își construiască o nouă identitate (generală, educațională, profesională) și, nu în ultimul rând, să câștige o mai mare autonomie în relația cu părinții și semenii.

O metaanaliză asupra a 165 de studii publicate despre rezultatele programelor de prevenție realizate la nivel de școală (de la consiliere individuală până la programe de restructurare a practicilor de management instituțional) arată că programele care au vizat dezvoltarea competenţelor noncognitive/socio-emoţionale au avut rezultate pozitive în ceea ce privește reducerea abandonului și absenteismului, ambele condiționând semnificativ succesul școlar.

În ansamblu, dezvoltarea socio-morală și afectivă sunt esențiale pentru sănătatea mentală și socială a copiilor, ajutându-i să devină adulți responsabili și empatici. Educația și un mediu afectiv sigur sunt fundamentale în această călătorie.